Hell is other people

The play’s three main characters arrive in hell and discover that their fate is to spend a sleepless eternity together in one small room, and that they are well suited to be each others’ torturers. As one of them says after a while, Hell is other people. But Sartre also said,
…“hell is other people” has always been misunderstood. It has been thought that what I meant by that was that our relations with other people are always poisoned, that they are invariably hellish relations. But what I really mean is something totally different. I mean that if relations with someone else are twisted, vitiated, then that other person can only be hell. Why? Because…when we think about ourselves, when we try to know ourselves, … we use the knowledge of us which other people already have. We judge ourselves with the means other people have and have given us for judging ourselves. Into whatever I say about myself someone else’s judgment always enters. Into whatever I feel within myself someone else’s judgment enters. … But that does not at all mean that one cannot have relations with other people. It simply brings out the capital importance of all other people for each one of us.
The characters in the play quickly discover that they cannot really be alone in a room where there are others; whatever any individual does, thinks or feels is shaped by the gaze of the others. Moreover, even when I am alone, the way in which I evaluate my actions, my desires, and my character are taken from the categories and habits of others. We learn from our culture what it means to be a hero or a villain, a man or woman—just as we learn the rest of our language which teaches us to call things by their names. So I am never really alone; I am always in sight of others. This means, as Sartre says, that the kinds of relations we have with others is supremely important.

Politically, this insight can be interpreted in a grim and pessimistic way, but there’s also a more positive way of looking at it. Let’s look at the darker side first.

Learning how to see ourselves as others do is what makes us self-conscious. It gives us a soul. Michel Foucault, another French thinker, argues that the modern soul “is itself a factor in the mastery that power exercises over the body. The soul is the effect and instrument of a political anatomy; the soul is the prison of the body.” This sense of being always judged and condemned to eternal guilt if we step out of line comes from being disciplined—supervised, trained, and corrected, at home, at school, in church, in prisons and courtrooms, and in the workplace. Our identities were waiting for us at birth. The moment we emerge from our mother’s wombs, we are assigned our names, kinship relations, nationalities, gender, race, and class. As we participate more and more in the on-going social whirl, we accumulate other identifiers—educational achievements, criminal records, credit ratings, buying patterns, employment histories, and so on and on. We are thus gradually drafted into an organized and ongoing game of exercising and submitting to authority. The expectations of friends, co-workers and families combine with the laws and rules of institutions to ensure that the demands that others make of us become the demands we make of ourselves.

So how can there be a bright side to this story? Well, the story leaves something out. It doesn’t tell us why the child agrees to cooperate in its own socialization. Social forms, names and the rest of language, are not imposed forcibly upon us; children are eager to learn the names of things and to participate in the lives of those around them. They like joining in the games we play. Learning language and learning to see the world, including themselves, as others do is as natural as learning to walk on two feet.

What do we gain from accepting our social identities, for playing the games people play? If there is one word for this pay-off, it is recognition. There is nothing worse for any of us than to be invisible, to go unrecognized, to count for nothing in the eyes and the lives of others. So to be recognized as players in the game of social life requires us to play the games that others play, to use the forms of exchange that are already in use. The pay-off for sociality, in other words, is to exist, to be recognized. The need for recognition is as basic as any of our needs; without it, we die or go crazy.

Recognition is not just an individual need, it’s a mutual need. It’s impossible to receive it without giving it. What good does your recognition do me unless I recognize you as well? If I have no respect for you, your respect for me is meaningless to me. So I can be confident in my own existence only to the extent that I recognize the existence of others.

Now to recognize someone in a way that affirms her existence is not just to know her social identity; it is to acknowledge that she has a will of her own. My self-confidence, my sense that I really exist, depends on my intentions being received by others. But that can happen only if those others are real for me; I can exist only if I recognize others. So there’s always a tension, an on-going contradiction we have to live with, between our need to assert ourselves as individuals and our need to belong to the community in which we can be recognized as individuals. Growing up is a matter of learning to balance these two imperative needs: asserting one’s own will and recognizing the will of others.

Unfortunately, as we grow up in this world we encounter shriveled and unsatisfying forms of recognition that leave us always hungry for more. Institutions and their servants see us only as functions—workers, consumers, soldiers, competitors. The language children use to playfully explore their world becomes a means of regulating the world, controlling ourselves and each other. Individuals are recognized according to their power, and communication is reduced to negotiation: I recognize you only enough to get out of you what I want. You are nothing but an instrument of my wishes. But if that’s what you are, then your recognition of me is nothing to me. In a world where most of our encounters with each other are instrumental, we are rarely recognized as individuals, dreamers of our own dreams. The result is a deep insecurity, a sense of not existing, and of not really being present in the world. If I exist, as Sartre says, in the gaze of the other, then if others fail to see me, I fail to exist. R.D. Laing called this state of mind “ontological insecurity”.

What kind of a world would it be in which mutual recognition was the norm, where we all knew that each of us depends upon the recognition of all the rest? To understand this would be to understand that we are the individuals we are only in a social body that supports our individuality. Paradoxically, we can be different only because we are all one. Think about what kind of politics would practice and build such a world!
 

Ce nu am înţeles

Ne proiectăm unii pe alţii până la epuizare. Noi suntem proiecţiile celorlalţi şi ceilalţi sunt proiecţiile noastre. Oricum ar fi, niciodata nu suntem lăsaţi să fim noi înşine şi întotdeauna iubim străini. Nu suntem suficient de maturi să ne abţinem din a ne imagina personalităţi mai placute nouă. Nu putem să vedem oamenii de lângă noi aşa cum sunt de fapt.  Dacă i am vedea, am înceta cu pretenţiile şi i am accepta aşa cum sunt. Şi ei ar veni lânga noi pentru că simt că nu mai trebuie să facă tot felul de acrobaţii la sol. Cu câţiva, într un mod inexplicabil, felurile noastre de a fi se vor completa perfect . Dar există  aşteptări, tipare, standarde, prejudecăţi, etichete, persoane peste care nu putem trece, relaţii neîncheiate . Când cunoaştem pe cineva nou, venim la pachet cu aceste accesorii. E foarte obositor să fii mai bun ca ceilalţi pe care trebuie să i uite şi e greşit să încerci să demonstrezi ceva, orice. Ar trebui să fim tabula rasa şi să renunţăm la rahaturile care ne ţin agăţaţi de trecut.  Îmi povestea o prietenă că a fost în vizită la fostul ei care locuieşte acum cu actuala şi că folosea acelaşi nume de alint şi aceleaşi  ticuri pe care le dezvoltase şi cu ea, genul de tandreţuri şi gesturi pe care ţi le construieşti cu cineva . Mulţi dintre noi avem un prototip în minte şi doar căutăm pe cineva care să îndeplinească cerinţele astea. E stupid. Ideea e să te redescoperi încontinuu prin altcineva, nu să rămâi în zona ta de comfort. Construim zgârie nori, cucerim alte planete, avem zeci de mii de ani de existenţă aici  şi n am înţeles nimic despre noi pentru că încercăm să căutăm în alţii ceea ce ştim  deja că ne place în loc să ne descoperim încontinuu. N am înţeles nimic.

Primul meu articol pe Sapte Seri :)

http://www.sapteseri.ro/ro/articole/cate-craciunuri-au-fost-pe-25-decembrie-si-cate-zile-de-25-decembrie-au-fost-craciunuri/
Click, read, remember

A lo lejos alguien canta. A lo lejos.

https://www.youtube.com/watch?v=_abvpWeHlt8

E ceva, poate felul in care sunt aranjati copacii, poate norii care se misca prea repede, poate negresele la care ma holbez in fiecare dimineata.  Poate nu peisagistica, vremea, minoritatile. Dar e ceva ce ma tine departe. Ceva nu se leaga. E mult mai greu sa gasesti povesti intr-un sistem perfect, trebuie mai intai sa vezi crapaturile. Si sunt putine. O documentare clasica plictiseste, numai ideea ma face sa casc. Aici trebuie sa cauti. Altfel, esti pierdut. N-o sa te ia niciun subiect de mana sa-ti zica, a,aici erai. Fotografiaza-ma. Vreau batrani, vreau greseli, vreau tampenii povestite cu zambetul pe buze. Nu vad decat oameni imbracati misto, reci, negrese cu curul mare care urla in telefon, arhitectura care se repeta, par albastru, verde, tipi disperati in club sa se combine si veverite. Ok, veveritele sunt dragute, dar nu sunt suficiente. Unde sunt povestile?

Evolution is not a solution

Always checking their phones and ipads, nowadays people are tripping over more often then before. The evolution of technology has lead to more broken legs and easy injuries.

Stories from the tube

We were 5 people sitting next to each other reading .
A man with a skull tattooed on his hand is holding a baby doll's bed . The skull is covering the pink blanket. He is swearing all the time. I don't know if he is insane or just mad at someone.
A lady is eating popcorn, watching me and smilling as if I'm some kind of a good soap opera.
A black handsome guy sits in front of me. I'm wearing the black french wig and a white coat. He's gently putting his book aside and stares at me. I'm blushing. I felt as if we were having sex and I didn't really enjoy it.
Two old people  holding hands.
A guy is singing a stupid song loud, maybe too loud.  The woman next to him is asking him to keep the volume down. His reply: " HAVE YOU EVER BEEN TO NEW YORK? EVERYONE IS SINGING THERE." and then offers his place to someone and keeps on singing and the girl keeps on frowning at him.

Mice are part of the London attraction

I saw today some  in Stratford while I was waiting for the train back home. There were small ones, so cute that you would take them at home and make them your favourite pets. I remember the ones that I used to see in Bucharest, they were the size of a cat, moving bored through the lines, as if they were waiting for the train to come and smash them away. Mice eat the dirt from the cities. No wonder the lower part of  society gets so fat. Romania protects, promotes and sustains their existence. Only if there were lines to walk on , with trains that follow them...

Vote

Vote on my photo entry and easily find info on the best art colleges in New York with the Find Your Art School resource.

London Fashion Week

Funny thought

What kind of knife are you, a spreading knife, or a heavy duty chopper?

Climb mountains not so the world can see you, but so you can see the world

Imi dau seama ca plec abia acum, cat imi fac bagajul. Fiecare pulover e o reamintire, o promisiune ca ma angajez intr-o relatie de lunga durata. Maieurile raman in dulap, in tara, odata cu vara. Las in urma Rosia Montana si alte chestii care asteapta sa fie salvate si uitate. Cand incerci prea mult sa repari, sunt sanse sa strici mai tare. Toata ideea e sa vezi si rugina prin toata poleiala aia. Bucurestiul mi-a aratat exact cum nu vreau sa fiu. Suficient, am zis. Vreau greseli noi :) Cum zicea un prieten, ne defineste ce oferim, nu ce primim de la oameni. Unii simt nevoia aparitiei unei stari, asa ca o cauta prin tunsoare, haine, indivizi. Unele stari sunt deja acolo si asteapta un pretext (mijloc) ca sa se manifeste. O tara noua poate fi un pretext bun, dar un vis vechi DEVINE cel mai bun.

Cea mai frumoasa vara

 Esti doar un corp pe care marea isi arunca algele si sarea, fara intentia de a te tine in vreun fel la suprafata. Dar pentru vara vei fi intotdeauna mai mult, o foaie pe care se deseneaza de la schite la jocuri stupide si cuvinte mari, vara vine cu muze si muzica interioara pe care n-o gaseste niciun shazam. Si orice om pe care-l cunosti e un ciob din ce in ce mai mare dintr-o oglinda in care nu stii sigur daca vrei sa te uiti. Daca nu esti atent sa aranjezi piesele cum trebuie, imaginea va fi deformata si cioburile te vor taia.

Dupa dealuri

Filmul este inspirat dintr-un caz real, ultratabloidizat, cunoscut ca si “Tanacu”, dupa numele manastirii unde s-a intamplat incidentul.

 Alina si Voichita au crescut impreuna intr-un orfelinat din Barlad. Aflam de la scriitoarea Tatiana Niculescu Bran despre amintirile colegilor Alinei (Irina, cu numele real), care certifica o experinta timpurile a abuzurilor fizice si emotionale. Incercarea de a se apara de agresiunile sexuale ale baietilor si angajatilor din orfelinat o aduce in postura de a invata karate pe ascuns, impreuna cu prietena ei Paraschiva(Voichita in film), dupa modelul filmelor cu Jackie Chan, atat de popularizate la televizor.

Filmul incepe cu o scena din perspectiva Vochitei, care o intampina in gara pe Alina, proaspat intoarsa din Germania, unde a lucrat ca menajera si barmanita. Revederea are rolul de a ne introduce intensitatea relatiei lor; Alina plange si nu se mai poate desprinde din bratele prietenei ei, in timp ce cealalta se indeparteaza usor, e mai reticenta in comportament, de teama ca cei din jur sa nu le vada, ca si cum ar face ceva gresit. Exista indicii si subtitilitati care ne duc spre ideea ca cele doua au dezvoltat o relatie de lesbianism, dar sunt neinsistente, si totodata suficiente incat sa se poata stabili ca aceasta exista si ca e neesentiala. Alina s-a intors ca sa o ia inapoi pe Paraschiva cu ea in Germania la lucru, dar aceasta din urma e foarte schimbata. Daca in trecut cele doua fete au supravietuit agatandu-se una de cealalta, situatia e schimbata acum. Paraschiva isi continua drumul prin a fi dependenta de cineva, respectiv de parinte, de institutia monarhala, e obisnuita sa I se dea reguli pe care sa le respecte,spre deosebire de Alina, care devine independenta si invata sa se descurce singura si sa-si creeze propriile reguli. Paraschiva nu vrea sa plece cu ea, pentru ca si-a gasit linistea prin credinta si e intr-un loc din care daca pleaca, nu va mai fi primita inapoi.

 Dupa sosirea ei la manastire, Alina are prima izbucnire de violenta, din cauza careia ajunge la spital. I se recunoaste o boala psihica, dar e eliberata curand, pentru ca nu sunt bani pentru a fi tinuta acolo, si I se da o reteta impreuna cu sfatul de a i se citi din psaltire. Ceea ce declanseaza a doua criza este revederea cu familia la care a stat si la care a trimis banii pe care i-a strans ca sa fie pastrati in siguranta. Cand ajunge acolo, insa, are parte de niste surprize neplacute. Camera ei e ocupata de hainele altcuiva, iar din 2200 de euro primeste numai 500. Ea percepe aceste semnale ca pe un abandon, brusc toata realitatea creata, comfortul unei familii care o indrageste numai pe ea, comfortul de a avea o camera numai a ei, dispar si o fac sa se simta tradata si neputincioasa. Banii erau cartea ei de identitate, echivalentul a nenumarate umilinte pe care le-a suportat si peste care trecuse. Se hotaraste subit sa-si dea toate hainele de pomana si ca banii stransi sa fie daruiti bisericii, acestei institutii in care are incredere ca sa fie mai aproape de prietena ei, singura care ii mai ofera un sprijin. Isi doreste cu disperare sa simta ca apartine de ceva, daca de cineva nu se poate. Corpul-demon deja se trezise, era o chestiune de timp pana sa se manifeste.

 Cea de-a doua criza apare si intelegem din film ca maicutele si parintele erau speriati si legarea ei se produce numai ca un gest de autoaparare si in film nu o gasim ca fiind extrema, ba dimpotriva. Spre deosebire de spital, care nu vrea sa ii acorde ajutor pentru ca nu exista bani de tratament, biserica o primeste cu bratele deschise, si atunci cand problemele psihice incep sa se manifeste si in planul fizic, membrii acestei institutii interpreteaza atitudinea ei dupa dogmele cu care au fost invatati. In perspectiva lor, fata e posedata si tot ce pot face ca sa o ajute e sa actioneze conform regulilor pe care le stiu: fara apa, fara mancare. Toata lumea stie, de la Evanghelie si pana la scrierile misticilor moderni, ca legarea posedatilor cu lanturi era ceva normal, pentru protectia participantilor la slujbe si a celui aflat in suferinta. Nociva nu e biserica, ci lipsa altor mecanisme sprijinitoare, si lipsa educatiei, nu numai la staret, ci si la doctor care prescrie lecturi din psaltire sau a politistului care vorbeste despre descantece, ambii angajati in slujba unor institutii importante, care se presupune ca au rolul de a ajuta si de a face dreptate. Nici efectul celor 6 fiole de adrenalina in salvare nu a fost atent cercetat. Moartea ei a fost un accident datorat neglijentei mai multor institutii.

 Exact ca in cazul lui Crulic, femeia e ucisa de un sistem incapabil sa o ajute din cauza lipsei banilor, a prescrierii unui tratament cu neuroleptice clasice, cu efecte incontrolabile asupra sistemului nervos (neurolepticele modifica chimia creierului, antrenand schimbari ale celulelor in sange). In timpul transei mistice apare o modificare de constiinta, care a fost numita RASC( religious alterated state of consciousness). Intr-o analiza antropologica, Felicitas Goodman mentioneaza simptomele intrarii in transa: schimbarea vocii prin activarea corzilor vocale superioare, vorbirea ritmica, repetitiva, exprimand pulsatia si schimbarile biochimice la nivelul creierului si al centrului fricii de pedeapsa. In timpul transei, creierul nu mai emite undele electromagnetice de tip beta, ale starii obisnuite de trezie, ci trece pe frecvente alpha si theta care favorizeaza aparitia halucinatiilor, deformarea timpului si a spatiului si perceperea holistica a realitatii inconjuratoare. Contractiile musculare si agitatia violenta sunt simptome specifice starii de RASC. Filmul nu exagereaza povestea, nici nu vrea sa-si faca personajele mai interesante, ci urmareste situatia exact asa cum s-a intamplat, lasandu-l pe spectator sa traga singur concluziile si sa imparta vina dupa cum doreste.

nici nu eram cu bicicleta (lui mihai) pe platforme . nici nu era 12 noaptea . nici nu era 8 martie . nici ca mi-a placut sa descopar femeia asta, care a luat nastere undeva intre victoriei si aviatorilor, pe mijlocul unei oarecare strazi. o sa o asez cu grija langa celelalte femei pe care le descopar treptat, de ceva timp incoace( intr-un sens poetic, nu bi/tri/polar). si totusi nimic nu se compara cu alergatul pe asfalt, desculta, de fapt in strampi rupti, cand cimentul e rece si poarta miros de iarna inca si urme de fulgi, si ceilalti oameni care trec se inchina sau se stramba sau te ignora, si tu simti ca esti libera...si atat.

Duminică despre sâmbată

Și iată-mă în pijamale, gata să le părăsesc la primul telefon care ar încerca să mă scoată din casă. E sâmbătă și vecinul se chinuie să-mi arate cât de reggae e seara lui. Mă concentrez pe alt sunet din casa asta. Apa curgând. Îmi amintesc de perioada în care am stat la Obor, când aveam gândaci în baie și uneori, ca să nu-i deranjez, încercam să nu fac zgomot sau chiar să țin lumina stinsă. Dimineața deschideam fereastra și sunetul brutal al tramvaielor și mașinilor era descrierea zilei abia începute. Îmi doream atât de mult să aud vocea unei țigănci strigând "Sticle goale cumpărăm", o înjurătură, o bârfă, chiar și doi câini lătrând unul la celălalt. Cred că un sunet pe care-l auzi prea des devine zgomot la un moment dat. Mai puțin vocea ta. Vocea ta va fi mereu un sunet. În mintea mea ești o melodie de la The Shivers pe care o ascult noaptea înainte să adorm și când sunt singură. Ai fi putut fi apa curgând într-un ibric sau coji de portocală pe care le desfac cu sete. Chiar și un pahar de la Ikea trântit pe masă. Dar ești o melodie, și încă una frumoasă.

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii

Andra :

Sfârşitul lumii a fost şi n-a fost ce mă aşteptam. N-am dormit toată noaptea. Nu ştiu de ce. Aveam un sentiment de anxietate cu emoţie în mine care nu mă lăsa să dorm. Apoi, înspre dimineaţă, mi-am revenit. Eram doar somnoroasă, sentimentele de nelinişte dispăruseră. Doar ca peste o oră, duce ce mi-am luat micul dejun şi am băgat doza de cafea + ţigară, să revină. Ţineţi minte, prima voastră întâlnire, cu primul băiat de care v-a plăcut vreodată cu adevărat? Sentimentul acela de fluturaşi în stomac, combinat cu nerăbdare şi emoţie. Da, ăla. Ei bine, aşa m-am simţit eu toată ziua. Pluteam pe norişori roz şi eram copleşită de un sentiment de dragoste greu de descris. Niciodată în viaţa mea nu m-am simţit aşa euforică. Şi nu, nu era nimic în cafeaua de dimineaţă. Eram “high on life”, ca să zic aşa. Şi sentimentul a dispărut abia a doua zi. Sfârşitul lumii n-a fost o zi specială pentru mine. Am stat acasă-n cea mai mare parte a timpului, am meditat, am citit, am desenat şi am scris. Dar a fost una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea.

Ionut: Am cantat la bol, a venit vecina sa barfeasca putin, si apoi am dormit

Andrea : Am si uitat ca e 21.

Bogdan : L-am ratat dormind, dupa care am baut de necaz:))

Ajna : Ca si cand ar fi fost, de adevaratelea, am fost prin sibiu la o petrecere cu oameni care imi sunt dragi

Ela: Am făcut poze dezbrăcati cu prietenul meu, toată noaptea.:))și am plâns apoi.nici nu mai știu de fericire sau o luciditate stupida

Alina: Mai, dar n am facut mare lucru, am iesit in oras sa beau cu prietenii, dar sa stii ca am simtit ceva. Am avut o stare de beatitudine fara sa fiu alcoolizata sau sa am vreun motiv special. Chakrele mele au primit un semnal mai mult decat pozitiv, de stare de fericire inexplicabila.

Mihai: Am editat poze

Miruna : Am facut curatenie in casa si mi-am mutat mobila

Ioana: Am petrecut la propriu

Alex: Eram cam praf cu astia, nu imi amintesc sincer, dar daca e, facem sedinta si zicem ce ne amintim. Numai ca nu stiu cand a fost

Tr: M am uitat la American horror story asylum

Un tip amuzant : Uite, eram la fel de dat peste cap, la fel ca oricare altul. Viata, asa cum o stiam, lumea, tot, va inceta sa existe. Si m-am gandit la ce era bun, ce merita, ce voiam sa fac, ce puteam, sa fac. Ca orice om care afla ca zilele ii sunt numarate, incepe sa-si regrete viata. Ca nu a facut mai mult, ca nu a ajuns astronautul laureat Nobel rock-star super hero, asa cum si-a promis cand era mic. Dupa ce mori, speri mereu ca lumea isi va aduce aminte de tine si de ce ai facut. Pe masura ce imbatranesti, insa, mediocritatea devine din ce in ce mai amara, si moartea uitarii din ce in ce mai inspaimantatoare. De sfarsitul lumii, insa, memoria mea va fi murit deodata cu toti ceilalti care aveau sa ma judece. Asa ca am rasuflat usurat. Nu o sa stie nimeni. Gandesc in limbi straine cateodata.

Ave: Mancand ciocolata si motaind pe canapeaua din sufragerie cu laptopul deschis la seriale.

Alexia: Inconjurata de dragoste, nici nu l-am simtit

Eugen: Am baut sa uit de destinul tragic al acestei lumi, speram sa fie intr-adevar sfarsitul si sa se termine odata cu acest declin. Nu a fost sa fie, am baut de suparare

Silviu: Nu am facut nimic interesant..Am sunat-o pe Iulia sa-si miste fundul si sa iesim..cu alex..ca in caz ca murim..sa murim impreuna si sa fim prea beti sa ne mai pese si apoi am fost dezamagit pentru ca bausem prea mult si trebuia sa ma trezesc..speram sa fie sfarsitul lumii

Aida: Am mers in control, mi-am rupt picioarele cu tocuri, dupa am mers la kfc sa ne aprovizionam si apoi in mandsarda asteptand sfarsitul cu prietenul meu si o prietena. Era patru dimineata, fiecare spunea ce regreta ca n-a facut , am tinut-o asa vreun sfert de ora, dupa care am decis sa ne culcam, putin dezamagiti.

Tina: La o bere cu cativa colegi in Verona, un cui dupa si apoi la prietenul meu. Un sfarsit de lume frumusel

Saga: Am facut un super shooting cu o super gagica. Si cu ocazia asta mi-am testat rezistenta la frig! De fapt cred ca asta era si scopul shootingului .Pentru mine sfarsitul lumii a fost o zi haotica la inceput. Dupa care a fost o zi beton pentru ca am intalnit niste super oameni :)) Chiar te rog sa scrii asta si sa pui accent pe asta! Da-l in ma-sa de frig.

Noemi:La o petrecere, mahmura dupa alta petrecere. Ca o doamna. Dar nu era niciuna tematica, am ignorant cu totii apocalipsa.