Ce nu am înţeles

Ne proiectăm unii pe alţii până la epuizare. Noi suntem proiecţiile celorlalţi şi ceilalţi sunt proiecţiile noastre. Oricum ar fi, niciodata nu suntem lăsaţi să fim noi înşine şi întotdeauna iubim străini. Nu suntem suficient de maturi să ne abţinem din a ne imagina personalităţi mai placute nouă. Nu putem să vedem oamenii de lângă noi aşa cum sunt de fapt.  Dacă i am vedea, am înceta cu pretenţiile şi i am accepta aşa cum sunt. Şi ei ar veni lânga noi pentru că simt că nu mai trebuie să facă tot felul de acrobaţii la sol. Cu câţiva, într un mod inexplicabil, felurile noastre de a fi se vor completa perfect . Dar există  aşteptări, tipare, standarde, prejudecăţi, etichete, persoane peste care nu putem trece, relaţii neîncheiate . Când cunoaştem pe cineva nou, venim la pachet cu aceste accesorii. E foarte obositor să fii mai bun ca ceilalţi pe care trebuie să i uite şi e greşit să încerci să demonstrezi ceva, orice. Ar trebui să fim tabula rasa şi să renunţăm la rahaturile care ne ţin agăţaţi de trecut.  Îmi povestea o prietenă că a fost în vizită la fostul ei care locuieşte acum cu actuala şi că folosea acelaşi nume de alint şi aceleaşi  ticuri pe care le dezvoltase şi cu ea, genul de tandreţuri şi gesturi pe care ţi le construieşti cu cineva . Mulţi dintre noi avem un prototip în minte şi doar căutăm pe cineva care să îndeplinească cerinţele astea. E stupid. Ideea e să te redescoperi încontinuu prin altcineva, nu să rămâi în zona ta de comfort. Construim zgârie nori, cucerim alte planete, avem zeci de mii de ani de existenţă aici  şi n am înţeles nimic despre noi pentru că încercăm să căutăm în alţii ceea ce ştim  deja că ne place în loc să ne descoperim încontinuu. N am înţeles nimic.

Primul meu articol pe Sapte Seri :)

http://www.sapteseri.ro/ro/articole/cate-craciunuri-au-fost-pe-25-decembrie-si-cate-zile-de-25-decembrie-au-fost-craciunuri/
Click, read, remember

A lo lejos alguien canta. A lo lejos.

https://www.youtube.com/watch?v=_abvpWeHlt8

E ceva, poate felul in care sunt aranjati copacii, poate norii care se misca prea repede, poate negresele la care ma holbez in fiecare dimineata.  Poate nu peisagistica, vremea, minoritatile. Dar e ceva ce ma tine departe. Ceva nu se leaga. E mult mai greu sa gasesti povesti intr-un sistem perfect, trebuie mai intai sa vezi crapaturile. Si sunt putine. O documentare clasica plictiseste, numai ideea ma face sa casc. Aici trebuie sa cauti. Altfel, esti pierdut. N-o sa te ia niciun subiect de mana sa-ti zica, a,aici erai. Fotografiaza-ma. Vreau batrani, vreau greseli, vreau tampenii povestite cu zambetul pe buze. Nu vad decat oameni imbracati misto, reci, negrese cu curul mare care urla in telefon, arhitectura care se repeta, par albastru, verde, tipi disperati in club sa se combine si veverite. Ok, veveritele sunt dragute, dar nu sunt suficiente. Unde sunt povestile?

Evolution is not a solution

Always checking their phones and ipads, nowadays people are tripping over more often then before. The evolution of technology has lead to more broken legs and easy injuries.

Stories from the tube

We were 5 people sitting next to each other reading .
A man with a skull tattooed on his hand is holding a baby doll's bed . The skull is covering the pink blanket. He is swearing all the time. I don't know if he is insane or just mad at someone.
A lady is eating popcorn, watching me and smilling as if I'm some kind of a good soap opera.
A black handsome guy sits in front of me. I'm wearing the black french wig and a white coat. He's gently putting his book aside and stares at me. I'm blushing. I felt as if we were having sex and I didn't really enjoy it.
Two old people  holding hands.
A guy is singing a stupid song loud, maybe too loud.  The woman next to him is asking him to keep the volume down. His reply: " HAVE YOU EVER BEEN TO NEW YORK? EVERYONE IS SINGING THERE." and then offers his place to someone and keeps on singing and the girl keeps on frowning at him.

Mice are part of the London attraction

I saw today some  in Stratford while I was waiting for the train back home. There were small ones, so cute that you would take them at home and make them your favourite pets. I remember the ones that I used to see in Bucharest, they were the size of a cat, moving bored through the lines, as if they were waiting for the train to come and smash them away. Mice eat the dirt from the cities. No wonder the lower part of  society gets so fat. Romania protects, promotes and sustains their existence. Only if there were lines to walk on , with trains that follow them...

Vote

Vote on my photo entry and easily find info on the best art colleges in New York with the Find Your Art School resource.

London Fashion Week

Funny thought

What kind of knife are you, a spreading knife, or a heavy duty chopper?

Climb mountains not so the world can see you, but so you can see the world

Imi dau seama ca plec abia acum, cat imi fac bagajul. Fiecare pulover e o reamintire, o promisiune ca ma angajez intr-o relatie de lunga durata. Maieurile raman in dulap, in tara, odata cu vara. Las in urma Rosia Montana si alte chestii care asteapta sa fie salvate si uitate. Cand incerci prea mult sa repari, sunt sanse sa strici mai tare. Toata ideea e sa vezi si rugina prin toata poleiala aia. Bucurestiul mi-a aratat exact cum nu vreau sa fiu. Suficient, am zis. Vreau greseli noi :) Cum zicea un prieten, ne defineste ce oferim, nu ce primim de la oameni. Unii simt nevoia aparitiei unei stari, asa ca o cauta prin tunsoare, haine, indivizi. Unele stari sunt deja acolo si asteapta un pretext (mijloc) ca sa se manifeste. O tara noua poate fi un pretext bun, dar un vis vechi DEVINE cel mai bun.

Cea mai frumoasa vara

 Esti doar un corp pe care marea isi arunca algele si sarea, fara intentia de a te tine in vreun fel la suprafata. Dar pentru vara vei fi intotdeauna mai mult, o foaie pe care se deseneaza de la schite la jocuri stupide si cuvinte mari, vara vine cu muze si muzica interioara pe care n-o gaseste niciun shazam. Si orice om pe care-l cunosti e un ciob din ce in ce mai mare dintr-o oglinda in care nu stii sigur daca vrei sa te uiti. Daca nu esti atent sa aranjezi piesele cum trebuie, imaginea va fi deformata si cioburile te vor taia.

Dupa dealuri

Filmul este inspirat dintr-un caz real, ultratabloidizat, cunoscut ca si “Tanacu”, dupa numele manastirii unde s-a intamplat incidentul.

 Alina si Voichita au crescut impreuna intr-un orfelinat din Barlad. Aflam de la scriitoarea Tatiana Niculescu Bran despre amintirile colegilor Alinei (Irina, cu numele real), care certifica o experinta timpurile a abuzurilor fizice si emotionale. Incercarea de a se apara de agresiunile sexuale ale baietilor si angajatilor din orfelinat o aduce in postura de a invata karate pe ascuns, impreuna cu prietena ei Paraschiva(Voichita in film), dupa modelul filmelor cu Jackie Chan, atat de popularizate la televizor.

Filmul incepe cu o scena din perspectiva Vochitei, care o intampina in gara pe Alina, proaspat intoarsa din Germania, unde a lucrat ca menajera si barmanita. Revederea are rolul de a ne introduce intensitatea relatiei lor; Alina plange si nu se mai poate desprinde din bratele prietenei ei, in timp ce cealalta se indeparteaza usor, e mai reticenta in comportament, de teama ca cei din jur sa nu le vada, ca si cum ar face ceva gresit. Exista indicii si subtitilitati care ne duc spre ideea ca cele doua au dezvoltat o relatie de lesbianism, dar sunt neinsistente, si totodata suficiente incat sa se poata stabili ca aceasta exista si ca e neesentiala. Alina s-a intors ca sa o ia inapoi pe Paraschiva cu ea in Germania la lucru, dar aceasta din urma e foarte schimbata. Daca in trecut cele doua fete au supravietuit agatandu-se una de cealalta, situatia e schimbata acum. Paraschiva isi continua drumul prin a fi dependenta de cineva, respectiv de parinte, de institutia monarhala, e obisnuita sa I se dea reguli pe care sa le respecte,spre deosebire de Alina, care devine independenta si invata sa se descurce singura si sa-si creeze propriile reguli. Paraschiva nu vrea sa plece cu ea, pentru ca si-a gasit linistea prin credinta si e intr-un loc din care daca pleaca, nu va mai fi primita inapoi.

 Dupa sosirea ei la manastire, Alina are prima izbucnire de violenta, din cauza careia ajunge la spital. I se recunoaste o boala psihica, dar e eliberata curand, pentru ca nu sunt bani pentru a fi tinuta acolo, si I se da o reteta impreuna cu sfatul de a i se citi din psaltire. Ceea ce declanseaza a doua criza este revederea cu familia la care a stat si la care a trimis banii pe care i-a strans ca sa fie pastrati in siguranta. Cand ajunge acolo, insa, are parte de niste surprize neplacute. Camera ei e ocupata de hainele altcuiva, iar din 2200 de euro primeste numai 500. Ea percepe aceste semnale ca pe un abandon, brusc toata realitatea creata, comfortul unei familii care o indrageste numai pe ea, comfortul de a avea o camera numai a ei, dispar si o fac sa se simta tradata si neputincioasa. Banii erau cartea ei de identitate, echivalentul a nenumarate umilinte pe care le-a suportat si peste care trecuse. Se hotaraste subit sa-si dea toate hainele de pomana si ca banii stransi sa fie daruiti bisericii, acestei institutii in care are incredere ca sa fie mai aproape de prietena ei, singura care ii mai ofera un sprijin. Isi doreste cu disperare sa simta ca apartine de ceva, daca de cineva nu se poate. Corpul-demon deja se trezise, era o chestiune de timp pana sa se manifeste.

 Cea de-a doua criza apare si intelegem din film ca maicutele si parintele erau speriati si legarea ei se produce numai ca un gest de autoaparare si in film nu o gasim ca fiind extrema, ba dimpotriva. Spre deosebire de spital, care nu vrea sa ii acorde ajutor pentru ca nu exista bani de tratament, biserica o primeste cu bratele deschise, si atunci cand problemele psihice incep sa se manifeste si in planul fizic, membrii acestei institutii interpreteaza atitudinea ei dupa dogmele cu care au fost invatati. In perspectiva lor, fata e posedata si tot ce pot face ca sa o ajute e sa actioneze conform regulilor pe care le stiu: fara apa, fara mancare. Toata lumea stie, de la Evanghelie si pana la scrierile misticilor moderni, ca legarea posedatilor cu lanturi era ceva normal, pentru protectia participantilor la slujbe si a celui aflat in suferinta. Nociva nu e biserica, ci lipsa altor mecanisme sprijinitoare, si lipsa educatiei, nu numai la staret, ci si la doctor care prescrie lecturi din psaltire sau a politistului care vorbeste despre descantece, ambii angajati in slujba unor institutii importante, care se presupune ca au rolul de a ajuta si de a face dreptate. Nici efectul celor 6 fiole de adrenalina in salvare nu a fost atent cercetat. Moartea ei a fost un accident datorat neglijentei mai multor institutii.

 Exact ca in cazul lui Crulic, femeia e ucisa de un sistem incapabil sa o ajute din cauza lipsei banilor, a prescrierii unui tratament cu neuroleptice clasice, cu efecte incontrolabile asupra sistemului nervos (neurolepticele modifica chimia creierului, antrenand schimbari ale celulelor in sange). In timpul transei mistice apare o modificare de constiinta, care a fost numita RASC( religious alterated state of consciousness). Intr-o analiza antropologica, Felicitas Goodman mentioneaza simptomele intrarii in transa: schimbarea vocii prin activarea corzilor vocale superioare, vorbirea ritmica, repetitiva, exprimand pulsatia si schimbarile biochimice la nivelul creierului si al centrului fricii de pedeapsa. In timpul transei, creierul nu mai emite undele electromagnetice de tip beta, ale starii obisnuite de trezie, ci trece pe frecvente alpha si theta care favorizeaza aparitia halucinatiilor, deformarea timpului si a spatiului si perceperea holistica a realitatii inconjuratoare. Contractiile musculare si agitatia violenta sunt simptome specifice starii de RASC. Filmul nu exagereaza povestea, nici nu vrea sa-si faca personajele mai interesante, ci urmareste situatia exact asa cum s-a intamplat, lasandu-l pe spectator sa traga singur concluziile si sa imparta vina dupa cum doreste.